Sa te misti liber nu este un privilegiu. Este un drept

Sa te misti liber nu este un privilegiu. Este un drept

Domnule președinte de ședință,

Doamnelor și domnilor senatori,

Stimați colegi,

 

Titlul declarației mele politice de astăzi este ,, Să te miști liber nu este un privilegiu. Este un drept.”.

Participarea deplină a persoanelor cu dizabilităţi la viaţa economică şi socială reprezintă un vector important într-o economie inteligentă, bazată pe inovare şi cercetare, pe dezvoltare durabilă şi favorabilă incluziunii. Convenţia ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, ratificată de România în anul 2010, este primul tratat internaţional care  susţine creşterea incluziunii persoanelor cu dizabilităţi în cadrul comunităţii prin promovarea, protecţia şi asigurarea exercitării depline şi în condiţii de egalitate a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de către toate persoanele cu dizabilităţi şi de a promova respectul pentru demnitatea lor intrinsecă.

În Europa, peste 80 de milioane de persoane, reprezentând aproximativ 16% din totalul populaţiei UE, au o dizabilitate, de la o formă uşoară până la una gravă, incluzând aici şi persoanele cu probleme de sănătate mintală. Rata şomajului în rândul persoanelor cu dizabilităţi este de două ori mai mare decât rata şomajului din rândul celorlalte persoane. Persoanele cu dizabilităţi reprezintă un grup vulnerabil, în rândul căruia rata sărăciei este cu 70% peste medie, iar nivelul de ocupare a forţei de muncă este, de asemenea, foarte scăzut.

Între principiile/obligaţiile stabilite de Convenţie se află şi cel privind accesibilitatea la mediul fizic, social, economic şi cultural, la sănătate, educaţie şi la informare şi comunicare, pentru a da posibilitatea persoanelor cu dizabilităţi să se bucure pe deplin de toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

În România, din păcate, mediul public nu este pe deplin accesibil persoanelor cu dizabilităţi în cea mai mare parte. Avem instituţii publice importante, care lucrează direct cu publicul, şi nu au rampă de acces în clădire, un ascensor sau facilităţi de comunicare minime cu aceste persoane. Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap asigură respectarea normelor europene privind accesibilizarea mediului public, însă, punerea ei în practică încă se lasă așteptată. Motivul invocat de cele mai multe ori, este cel al lipsei fondurilor necesare.

Avem primării care și-au adaptat câte 2-3 intrări ale clădirii cu rampă pentru persoane cu dizabilităţi, însă există încă multe care nu au așa ceva. De asemenea, circa 50% din municipiile mari nu au adaptat trecerile de pietoni pentru nevoile persoanelor cu dizabilităţi, inclusiv în București.

Accesibilitatea este prima condiţie pentru incluziunea reală în societate a unei persoane cu dizabilităţi. În măsura în care o persoană cu dizabilităţi poate să se deplaseze de la domiciliu la şcoală sau la serviciu, poate să folosească tehnologii adecvate pentru activitatea zilnică, are acces la alte servicii publice furnizate de autorităţile statului - atunci putem vorbi despre participare la viaţa socială.

La nivel european, accesibilitatea  a fost recunoscută ca fiind o condiţionalitate generală care trebuie îndeplinită de toate statele membre prin implementarea unor mecanisme care să asigure monitorizarea punerii în aplicare a articolului 9 al Convenţiei în pregătirea şi implementarea programelor operaţionale. 

Cadrul legislativ din România, nu a fost actualizat în totalitate în vederea implementării acestei Convenţii, dar Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu modificările și completările  ulterioare, alocă un capitol distinct principiului accesibilităţii mediului public, unde sunt foarte clar descrise obligaţiile instituţiilor publice şi ale anumitor operatori privaţi. Cu toate acestea, Inspecţia Socială nu controlează și nu reușește o mobilizare mai eficientă a autorităţilor.

Clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, adaptarea accesului la ele, mijloacele de transport în comun şi spaţiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru călători şi peroanele principalelor staţii, spaţiile de parcare, străzile şi drumurile publice, telefoanele publice, mediul informaţional şi comunicaţional ar trebui adaptate astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap. Mai sunt multe de făcut la acest capitol și este datoria noastră să determinăm autoritățile să nu uite de semenii noștri aflați în suferință.

La o primă cerecetare cele mai multe dintre sesizările venite la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării din ultimii ani, au ca obiect discriminarea legată de accesibilitatea, îngrădirea dreptului la circulaţie, limitarea accesului în spaţii destinate publicului, lipsa serviciilor publice din cauza lipsei amenajărilor speciale. Prin limitarea sau blocarea accesului, persoanelor cu dizabilităţi locomotorii le este îngrădit dreptul la şanse egale, la participare şi integrare activă în comunitate și la recunoaşterea utilităţii lor în societate.

De aceea, consider că a venit timpul ca toți actorii politici împreună cu societatea civilă să ne unim forțele și buna credință și să facem ca aceste persoane să poată să manifesta și participa la viața Cetății. Stă în puterea noastră.

Inapoi